Educația

EDUCAŢIA ŞI PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE

– referat –

,, Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”- spunea Kant, prin urmare omul nu se naşte om: ,, tot ceea ce constituie umanitate: limbajul şi gândirea, sentimentele, arta, morala – nimic nu trece în organismul noului născut”- fără educaţie

        Menirea educaţiei este aceea ,, de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea etnică şi umanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului”.

       Educaţia este unul dintre fenomenele care a apărut o dată cu societatea umană, suferind pe parcursul evoluţiei sale, modificări esenţiale. De la acţiunea empirică de pregătire a tinerei generaţii pentru viaţa socială educaţia a parcurs un drum lung devenind o adevărată ştiinţă cu statut propriu. Epoca actuală a informatizării,a călătoriilor interplanetare, a interdependenţelor culturale, economice sau de altă natură, pune probleme cu care omenirea nu s-a confruntat niciodată în istoria sa. Obiectivată în cele trei ipostaze (formală, nonformală şi informală), educaţia este chemată să formeze personalităţi uşor adaptabile la nou,creative şi responsabile.

         Realitatea contemporană demonstrează că rolul şcolii nu numai că nu s-a diminuat, ci a devenit tot mai complex. Ideile libertăţii şi descătuşării, umanismului şi creativităţii în educaţie ne îndeamnă să distrugem zidul de nepătruns al gândirii materialiste care ani în şir a creat stereotipii eronate. În actualul context, avem nevoie de o educaţie dinamică, formativă, centrată pe valorile autentice. În societatea actuală, caracterizată prin, mobilitate economică, politică şi culturală, noua ordine educaţională nu se concepe fără avangarda mişcării pedagogice teoretice şi a praxis-ului educaţional. Specialiştii sunt de acord cu patru teze pe care trebuie să se bazeze acţiunea constructivă:

·        educaţia este azi în centrul preocupării tuturor popoarelor;

·         învăţământul trebuie să fie considerat în orice societate, ca un ansamblu omogen, care să reflecte nevoile societăţii şi mijloacele de care dispune pentru satisfacerea lor;

·        criza existentă se manifestă pe două planuri: decalajul existent între aspiraţiile indivizilor şi nevoile societăţii, pe de o parte, şi capacităţile

·        sistemului de învăţământ, pe de altă parte, şi prăpastia existentă între ţările în curs de dezvoltare şi cele industrializate. 

Marile probleme cu care se confruntă omenirea cer o rezolvare urgentă, prin folosirea celor mai eficiente mijloace şi forme de educaţie. Se consideră că abandonarea valorilor tradiţionale ale educaţiei, lipsa unui sistem axiologic de educaţie prin valori şi pentru valori şi criza de conştiinţă morală şi spirituală a adus şcoala şi educaţia în faţa imperativelor lumii contemporane.

         S-a considerat că dezvoltarea nu poate fi autentică fără pace, că pacea nu poate fi autentică fără respectarea drepturilor omului şi asigurarea libertăţilor fundamentale, că, la rândul lor , aceste libertăţi şi drepturi sunt iluzorii acolo unde domneşte mizeria, foametea şi analfabetismul. Aceste evoluţii l-au condus pe Aurelio Peccei la introducerea unui nou concept, acela de problematică a lumii contemporane.

         A. Toffler afirma că trebuie create „consilii ale viitorului” care au nevoie de planificatori profesionişti, dar şi de studenţi, de tineri care caută responsabilităţile şi le văd ca fiind aducătoare de beneficii şi satisfacţii.

         Conceptul s-a impus şi este folosit astăzi în mod frecvent. El pune în lumină tocmai caracteristicile acestei problematici, care se impune atât colectivităţilor naţionale, cât şi grupurilor şi în cele din urmă persoanelor.

          Pe ansamblu, problematica lumii contemporane prezintă:

·        caracter universal, în sensul că nici o ţară de pe glob şi nici o regiune nu se poate plasa în afara acestei problematici;

·        caracterul global, în sensul că ea afectează toate sectoarele vieţii sociale, constituind o sursă de probleme deschise şi, în unele cazuri, de dificultăţi atât pentru sfera vieţii materiale, cât şi pentru cea a vieţii spirituale;

·        o evoluţie rapidă şi greu previzibilă, în sensul că oamenii se văd puşi în faţa unor situaţii complexe pentru care nu sunt pregătiţi, pentru abordarea  cărora nu au metode sau soluţii adecvate;

·        caracterul pluridisciplinar, adică cu conexiuni puternice şi numeroase în faţa acestor demersuri epistemologice; oamenii, tentaţi să folosească demersuri unidisciplinare şi nu pluridisciplinare, se văd dezorientaţi;

·        caracter prioritar şi presant, în sensul că presiunile exercitate asupra comunităţii mondiale şi a fiecărei comunităţi naţionale sunt puternice, de neeludat, cerând răspunsuri prompte, ingeniozitate şi deseori eforturi financiare importante.

Viitorul educaţiei constituie o prioritate a comunităţii mondiale; naţiunile au nu numai dreptul, dar şi datoria de a se sprijini reciproc pentru ca prin educaţie, cultură şi ştiinţă să ajungă la pace, progres şi prosperitate şi nu la haos, la dezumanizare, la disperarea provocată de un mediu în continuă degradare.                                        

Se afirmă pe bună dreptate, că unul dintre elementele definitorii ale societăţii contemporane este schimbarea. Noul mileniu în care păşim a moştenit însă multe probleme sociale, economice şi politice, care, deşi au marcat în mare măsură ultima jumătate de secol, sunt departe de a-şi fi găsit soluţiile. Dintre aceste probleme menţionăm: terorismul internaţional, rasismul, creşterea numărului săracilor, a analfabeţilor şi a şomerilor, etc.

Analfabeţi nu sunt doar cei ce nu ştiu să scrie şi să citească, ci şi cei care au deficienţe în cunoştinţele de bază, vorbindu-se de analfabetismul funcţional, iar mai nou şi de cel computerial.

Educaţia caută să contribuie la ameliorarea acestor probleme prin acţiuni specifice de prevenţie. Datorită eşuării în a găsi soluţii putem spune că educaţia se află în situaţie de criză. Prin criză se înţelege decalajul dintre rezultatele învăţământului şi aşteptările societăţii. Dintre soluţiile specifice şi generale găsite enumerăm:

     - inovaţii în conceperea şi desfăşurarea proceselor educative;

     - introducerea noilor tipuri de educaţie în programele şcolare;

     - întărirea legăturilor dintre acţiunile şcolare şi cele extracurriculare;

     - formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice;

     - conlucrarea dintre cadre didactice, elevi, părinţi şi responsabili de la nivel local;

     - organizarea de schimburi de informaţii între statele europene;

     - regândirea procesului de educaţie în vederea integrării cu succes a  tinerilor în viaţa profesională şi socială.

    

Impasul în care a intrat şcoala contemporană a fost provocat de trei categorii de explozii: explozia cunoştinţelor, explozia demografică şi explozia aspiraţiilor. Datorită dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, s-a acumulat o imensă cantitate de informaţie care depăşeşte posibilităţile de asimilare oferite de tehnicile de instruire din trecut.

         În vederea facilitării adaptării la schimbare, ideal este ca educaţia să asimileze direcţia, conţinutul şi ritmul dezvoltării sociale, să-şi prefigureze conţinutul în funcţie de exigenţele societăţii viitoare, să pregătească omul pentru a se adapta la schimbare, prevenindu-se sau limitându-se stresul schimbării.

           Prin urmare, modul de dezvoltare a lumii contemporane este legat, în mare măsură, de modul în care educaţia poate să satisfacă cerinţele acestei dezvoltări.

          Răspunsurile educaţiei se situează pe două mari planuri: unul al lărgirii ariei şi conţinuturilor educaţiei şi altul constituit din inovaţiile în conceperea şi efectuarea proceselor educative. În primul caz se impune o elaborare riguroasă a educaţiilor, iar în al doilea caz se impune problema regândirii procesului de educaţie, în privinţa orientării, dimensionării, instrumentalizării elementelor de conţinut, în vederea integrării tinerei generaţii în viaţa socială prin intermediul profesiunii.

         Problemele lumii contemporane au impus constituirea unor noi tipuri de educaţie dintre care:

·        educaţia relativă la mediu (educaţia ecologică );

·        educaţia pentru pace şi cooperare;

·        educaţia pentru participare şi democraţie;

·        educaţia pentru sănătate;

·        educaţia interculturală;

·        educaţia în materie de populaţie sau demografică;

·        educaţia economică şi casnică modernă;

·        educaţia pentru drepturile omului;

·        educaţia pentru schimbare şi dezvoltare;

·        educaţia pentru comunicare şi mass-media;

·        educaţia nutriţională;

·        educaţia pentru timp liber.

Noile educaţii s-au impus într-un timp foarte scurt, dat fiind faptul că ele corespund unor trebuinţe de ordin sociopedagogic din ce în ce mai bine conturate.

     Fără îndoială, lista noilor educaţii nu se încheie aici. Proliferarea lor creează dificultăţi autorităţilor în ceea ce priveşte includerea lor în planurile de învăţământ.

Conţinuturile, finalităţile şi obiectivele noilor educaţii propun un demers prin care educaţia încearcă să răspundă exigenţelor lumii contemporane şi să producă o schimbare a actului educativ în favoarea educaţiei bazată pe învăţare inovatoare, societală şi adaptabilă.

Noile educaţii sunt definite la nivelul programelor şi a recomandărilor UNESCO ca răspuns la imperativele lumii contemporane. Procesul declanşat stimulează trecerea de la demersurile specifice la abordările globale, interdisciplinare şi permite aprofundarea unor probleme sociale care cer soluţii concrete: democraţia, pacea, mediul,alimentaţia, sănătatea etc. aceste educaţii trebuie să fie gândite în condiţiile optimismului pedagogic, putând facilita descoperirea răspunsurilor la problemele cu care se confruntă fiecare generaţie.

Modurile de a grupa sau prezenta noile tipuri de conţinut variază, dar obiectivele lor sunt aceleaşi. Şcoala contemporană nu mai poate ocoli această problematică interdisciplinară care este a tuturor profesiunilor şi a tuturor cetăţenilor capabili să-şi îndeplinească rolurile sociale, etice şi politice care le revin. Introducerea noilor educaţii se face prin intermediul a două strategii: a)prima  strategie vizează promovarea unor noi modele consacrate diferitelor educaţii mergând până la crearea unor noi discipline mai cuprinzătoare (educaţia civică, educaţia cetăţenească, educaţia globală etc.);

b)a doua strategie presupune infuzia de elemente noi în conţinuturile tradiţionale, strategie adoptată în multe ţări, inclusiv în ţara noastră.

         În ciuda situaţiei paradoxale în care se găseşte, în pofida obstacolelor cu care se confruntă, educaţia este invitată să pregătească într-o manieră activă, mai

constructivă şi dinamică, generaţia viitoare. În aceste condiţii noile educaţii vin să pregătească un comportament adecvat, adică raţional care să atenueze în parte şocul viitorului.